Categorii
Dicționarul etimologic român pub-1958-1966

mamă

mámă (máme), s. f. – Femeie considerată în raport cu copiii ei. – Mr., megl. mamă. Creație expresivă, probabil continuarea directă a lat. mamma (Diez, I, 260; Pușcariu 1019; Candrea-Dens., 1044; REW 5307). Este cuvînt infantil, de uz foarte general, bazat pe ideea de „hrană” sau „persoană care procură hrana”; în așa fel că ajunge să semnifice atît „mamă” cît și „țîță”; cf. v. gr. μάμμα, ngr. μάμα alb. mëmë, sl. (bg., sb., cr., rus.) mama, mag. mama, it. mamma, fr. maman, sp. mama etc. Continuarea lat. mamma pare să se demonstreze prin mr. mămos „care are gușă”. Fără îndoială, există unii care-l pun în legătură cu alb. (Philippide, II, 646), și cu sl. (Cihac, II, 185; Conev 57; cf. Pușcariu, Lr., 281). E cuvînt de largă circulație (ALR, I, 155). În limbaj vulgar, în Munt., se abreviază cu un adj. posesiv: mă-ta (‹ mamă-ta) mă-sa (‹ mamă-sa), cf. it. mammata, mr. mă-ta. Cf. muma, mămăligă. Der. mamaie, s. f. (mamă); mămică, s. f. (mamă); mămucă, s. f. (Mold., mamă); mamă-mare, s. f. (bunică); mucă, s. f. (Olt., mamă), reducere din mămucă; muică, s. f. (Olt., mamă), încrucișare a cuvîntului anterior cu maică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *