aiepta

aieptá (-t, -át), vb. – A arunca. Lat. *aiectāre, de la ēiectāre (Pușcariu 42; Candrea-Dens., 27; DAR). Posibilitatea acestei der. a fost pusă sub semnul întrebării datorită rom. al lui i lat. în hiat, care în mod normal trebuia să dea j (cf. Diculescu, Elementele, 463). Se pare, totuși, că i lat. s-a redus pînă la dispariție înainte de e (Rosetti, I, 73), cf. quietus › (în)cet, astfel că nu există motiv pentru a contesta rezultatul aiepta. Philippide, O rămășiță, 21, propune lat. *abiectāre și Diculescu, Elementele, 463, o compune cu ad de la gr. ἰάπτω „a arunca”, supoziție care nu reprezintă nici un avantaj. În Trans.Der. aiept, s. n. (aruncare); aieptător, adj. (care aruncă).