boț

boț n., pl. urĭ și (vechĭ, rar azĭ) m. (cp. cu moț maĭ degrabă decît cu it. bosso, bolovan răŭ cĭoplit, bozza, unflătură; pv. bossa, fr. bosse). Est. Grămadă de pastă: un boț de aluat, de brînză, de unt, de mămăligă (care poate fi și umplut cu brînză, bulz). Mototol, ghĭomotoc. Fam. Un boț cu ochĭ, un copilaș. Vest. Chilimoț. V. bulgăre.

bot

bot n., pl. urĭ (cp. cu fr. bout, capăt). Gura animalelor și (fam.) a omuluĭ împreună cu buzele: vulpea are botu acuțit, știuca are botu lat, mierla are botu galben. Fam. Sărutare: dă-mĭ un bot, că nu maĭ pot! Vîrf orizontal: botu corăbiiĭ (prova), al gheteĭ. A da (a cădea, a veni) în bot (de osteneală saŭ alunecînd, ca o vită), a cădea în brînci (V. berbeleacu). A te șterge pe bot, a-țĭ pune pofta’n cuĭ, a-țĭ mărgini pofta. La botu caluluĭ, în grabă, fără să lașĭ calu de bot (de frîŭ): a bea un pahar la la botu caluluĭ. Cu botu pe labe, liniștit, ca cînele după ce l-aĭ bătut. A avea puf (pufușor) pe bot (botișor), a fi vinovat, a fi furat, ca vulpea din fabulă după ce mîncase găina și-ĭ rămăsese pe bot niște puf care trăda ce făcuse. V. tic 1.