cînd

cînd adv. (lat. quando, it. pg. cuando, pv. quan, quant, fr. cat. quand, sp. cuando). În care timp: cînd viĭ? În timpu în care: cînd ploŭă, se curăță aeru. Conj. Dacă, o dacă [!] (cu subjunctivu): cînd să am banĭ, aș pleca; eh, cînd să fiŭ eŭ acolo! Dacă, o dacă (cu optativu): cînd aș ști, aș spune; eh, cînd aĭ ști ce bine-mĭ pare! Cînd și cînd, din cînd în cînd (vechĭ cînd de cînd), din timp în timp, cîte-odată, une-orĭ. Cînd... cînd, aci... aci, acú... acú: cînd unu, cînd altu. Cînd cu, în timpu cînd: cînd cu războĭu. Cînd să, cînd era aproape să: cînd să plec, ĭacătă și el! De cînd, din timpu în care, din acea epocă. Pînă cînd, pînă în ce timp. Pe cînd, 1) cînd: a venit pe cînd ploŭa, 2) cînd din contra: unu e alb, pe cînd cel-lalt e negru. Cînd colo, dar din contra: Credeam că-ĭ alb. Cînd colo, e negru! În amenințărĭ eliptice: cînd țĭ-oĭ trage una! (subînț. aĭ să vezĭ pe dracu, aĭ s´o pățeștĭ!).