cap

2) cap n., pl. capete (lat. cáput, cápitis, it. capo, pv. cap, fr. chef, sp. pg. cabo. V. capăt 1). Acea parte a corpuluĭ care conține creĭeru și care la om e cea maĭ de sus, ĭar la animale cea maĭ din ainte [!]. Fig. Minte, pricepere, gust: om cu cap, lucrează fie-care după capu luĭ. Primu rînd, frunte, loc de unde se guvernează (propriŭ șĭ fig.): căpitanu era în capu coloaneĭ, el era în capu afacerilor. Ins, individ (om saŭ animal): se plătește un franc de cap, eraŭ o sută de capete de vite. Vîrf, capăt: capu poduluĭ, capu meseĭ. Călăvie. Din capu loculuĭ, de la început. În cap, exact, tocmaĭ: o mie în cap. A întoarce cuĭva capu, a-l zăpăci făcîndu-l să primească ideile tăle [!]. A te tăĭa capu, a face lucrurĭ care să-țĭ atragă moartea saŭ o mare pedeapsă. Să-țĭ fie de cap! doresc să te ajungă moartea saŭ oare-care pedeapsă. A-țĭ pune capu pentru, a garanta cu viața ta. Odată cu capu saŭ nicĭ în ruptu capuluĭ, în nicĭ un caz saŭ mod, cu nicĭ un preț, nicĭ mort. A fi ceva de capu tăŭ, a avea valoare, a fi om de valoare, Ce era pe capu luĭ (de frică, de bucurie)! era foarte emoționat. A-țĭ perde [!] capu (de frică, de furie), a nu maĭ ști ce facĭ, a-țĭ perde sărita. A fi capu răutăților (fam.), a fi șefu răilor. Cap pătrat (fr. tête carrée), cap îndărătnic. Cap întortur, V. cap-întortur. Numirĭ de plante: capu aricĭuluĭ, buzdugan; capu cocoșuluĭ, sparcetă. Cap de turc (după fr.), bucată de lemn orĭ alt-ceva în care izbeștĭ cu cĭocanu ca să-țĭ încercĭ puterea, Pl. (capete). Capital: dobînda și capetele. Undelemn [!], grîŭ, covrigĭ și alte lucrurĭ oferite la biserică. Fig. A-țĭ scoate din capete, a-țĭ veni în fire, a te restabili (odihnindu-te bine după o osteneală); a te răzbuna bine.