Categories
Dicționaru limbii românești pub-1939

chelălăĭesc

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ [!]. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

Categories
Dicționarul limbii române moderne pub-1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993)

chelălăi

CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plângătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăí vb. IV] – Onomatopee.

Categories
Dicționarul etimologic român pub-1958-1966

chelălăi

chelălăí (-ăésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.

Categories
Dicționarul explicativ al limbii române ediția a II-a pub-1998

chelălăi

CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. – Formație onomatopeică.