condescendénță f., pl. e (d. condescendent; fr. condescendance). Politeță [!], afabilitate.
condescendență
condescendență
condescendénță s.f. 1 Atitudine, purtare plină de considerație, de respect, de atenție față de cineva; deferență, respect. 2 Amabilitate, bunăvoință. Ofițeri care gustă cu condescendență de pe farfurioarele cu friptură (CA. PETR.). 3 (peior.) Aer de superioritate; bunăvoință amestecată cu dispreț, cu aroganță. ● pl. -e. /<fr. condescendance. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
condescendență
CONDESCENDÉNȚĂ (<fr.) s. f. Bunăvoință plină de atenție față de cineva; amabilitate, deferență. ■ (Peior.) Bunăvoință acordată cu un aer de superioritate.
condescendență
CONDESCENDÉNȚĂ s. f. atitudine plină de considerație, de respect, atenție și bunăvoință față de cineva; amabilitate; deferență. ♦ (peior.) bunăvoință cu aer de dispreț, aroganță, superioritate. (< fr. condescendance)
condescendență
CONDESCENDÉNȚĂ s.f. Atitudine care presupune bunăvoință, amabilitate, de pe o poziție de superioritate, chiar ușor disprețuitoare. [< fr. condescendance].
condescendență
CONDESCENDÉNȚĂ s. f. Purtare plină de considerație și bunăvoință față de cineva; respect, amabilitate, deferență. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semeție. – Din fr. condescendance.