crom

crom n. (vgr. hrôma, coloare [!]). Chim. Un corp simplu metalic tetravalent cenușiŭ ale căruĭ combinațiunĭ se disting toate printr´o coloare frumoasă. Se cristalizează în octaedre regulare tot așa de dure ca ale corindonuluĭ. Descoperit și separat de Francezu Vauquelin la 1797 din cromatu de plumb (crocoisa).

crom

CROM (‹ fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. Element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890ºC, p. f. 2.480ºC); metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici. Funcționează în combinații în stările de valență 2, 3 și 6. Întrebuințat la obținerea unor aliaje (oțel cu c.) și la cromare. Sub formă de săruri este întrebuințat în vopsitorie, tăbăcărie, fotografie, cataliză etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin în 1797.