crom n. (vgr. hrôma, coloare [!]). Chim. Un corp simplu metalic tetravalent cenușiŭ ale căruĭ combinațiunĭ se disting toate printr´o coloare frumoasă. Se cristalizează în octaedre regulare tot așa de dure ca ale corindonuluĭ. Descoperit și separat de Francezu Vauquelin la 1797 din cromatu de plumb (crocoisa).
Etichetă: crom
crom
CROM (‹ fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. Element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890ºC, p. f. 2.480ºC); metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici. Funcționează în combinații în stările de valență 2, 3 și 6. Întrebuințat la obținerea unor aliaje (oțel cu c.) și la cromare. Sub formă de săruri este întrebuințat în vopsitorie, tăbăcărie, fotografie, cataliză etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin în 1797.
crom
CROM2(O)-/ CROMAT(O)-, -CRÓM, -CROMAZÍE, -CROMÍE elem. „culoare”. (< fr. chrom/o/-, chromat/o/-, -chrome, -chromasie, -chromie, cf. gr. khroma)
crom
CROM1 s. n. metal alb-cenușiu, dur, casant, inoxidabil, folosit la fabricarea oțelului inoxidabil și la cromare. (< fr. chrome)
crom
-CROM2 Element secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) culoare”, „colorat”. [< fr. -chrome].