curcă

cúrcă f., pl. ĭ (rut. pol. kurka, găină, kur, cocoș, litv. kurka, curcă, rus. kúrica, găină, bg. kurkoĭ, curcan, d. vsl. kurŭ, cocoș; ung. [d. rom.] kurka, alb. čúrkă; ngr. kurkános, kúrkos, kúrkas, curcan, kúrka, curcă; turc. karkan, curcan. V. curnic). Femela curcanuluĭ. Ca o curcă ploŭată, umilit, rușinat. Ca o curcă beată, zăpăcit. Ca o curcă chĭoară, ca prostu. – În Trans. și corcodină.

curcă

cúrcă (cúrci), s. f.1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veșmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laș, om bleg. Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ „cocoș” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfășurată în evantai; prost, neghiob; dorobanț, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. m. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanț de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanț); curcănie, s. f. (furtișag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliție). – Cf. curnic.