surd

surd (-dă), adj.1. Care nu aude. – 2. Slab, care nu se aude. – Mr., megl., istr. surd. Lat. surdus (Pușcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp. sordo, prov., cat. sort, fr. sourd, port. surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). – Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu degeaba, Gamillscheg, Olt., 111, nu pare să prezinte interes), mr. na surda; surdă, s. f. (becață, Gallinazo gallinula), după fr. sourde; surdomut, s. m., după fr. sourd-muet; surditate, s. f., după fr. surdité; surzi (var. asurzi), vb. (a face să-și piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din lat. surdescĕre, vulgar *surdῑre; surzie (var. surdenie), s. f. (surditate); surzilă, s. m. (poreclă pentru un surd); surdină, s. f., din fr. sourdine.

surd

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Din lat. surdus.