troian

troián (-iéne), s. n.1. Dig de protecție săpat într-o perioadă nedeterminată de-a lungul unei linii aproximativ paralele cu lunca Dunării, atribuit greșit împăratului Traian. – 2. Cantitate mare de zăpăadă, nămete, noian. – 3. Grămadă, morman, teanc. – 4. (Olt.) Potecă într-o fîneață. – 5. (Olt.) Urma saniei pe zăpadă. Sl. trojanŭ (Cihac, II, 423; Șeineanu, Semasiol., 179; Tiktin), cf. sb. trojan. Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218) nu este posibilă fonetic. Apare în doc. din sec. XV. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare rom.; și că numele său s-ar fi perpetuat în sl. în legătură cu această construcție defensivă, nu este semnificativ, căci este vorba de o tradiție fără temei și cu siguranță tîrzie. – Der. tro(i)eni, vb. (a se îngrămdi zăpada; a fi drumurile blocate de zăpadă).

troian

TROIÁN2, -Ă, troieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, din (sau de la) Troia. ◊ Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. 2. S. m. și f. Locuitor al Troiei. [Pr.: tro-ian] – Troia (n. pr.) + suf. -ean.